În Munţii Măcinului s-a constituit Parcul Naţional, pentru conservarea speciilor rare de floră şi faună specifice intersecţiei arealelor mediteranean, balcanic şi caucazian.
Resursele naturale ale judeţului sunt: terenurile arabile, viile, păşunile, care permit culturi vegetale, creşterea animalelor, apele şi bălţile pentru pescuit şi vănâtoare, pădurile, pentru vănâtoare, agrement, protecţia mediului, resursele minerale cum ar fi piatra de construcţii (granitul), calcare de diferite vârste, uneori detritiac, gresii, caolin, cuarţite şi calcare marmoreene, minereuri de fier, aligit şi magnetit; resurse de sulfuri complexe - galenă, blendă şi pirită, pirită cupriferă şi calcopirită, baritina iar Delta Dunării în primul rând pentru potenţialul turistic.
Reţeaua hidrografică este o componentă importantă, reflectând prin caracterele sale specificul celorlalte elemente fizico-geografice; după ce parcurge mii de kilometri de la izvoarele sale, Dunărea străbate judeţul Tulcea pe o lungime de 276 km (10% din lungimea totală), vărsându-se în Marea Neagră prin trei braţe: Chilia, Sulina, Sfântu Gheorghe. Debitul Dunării cunoaşte variaţii destul de mari, primăvara-vara el atinge circa 18.000 mc/s, iar vara-toamna, până la 6.000 mc/s.
Clima are un caracter temperat continental cu influenţe ale climatului submediteranean, cu mari amplitudini termice, cu precipitaţii reduse, cu umiditate atmosferică ridicată.
Istoria zbuciumată a Dobrogei a avut drept urmare faptul că judeţul Tulcea este un muzeu etnografic viu, existând un amestec de rase şi neamuri ale căror culturi se întrepătrund dar, în acelaşi timp, păstrându-şi identitatea.
Descoperirile arheologice de pe teritoriul judeţului Tulcea au pus în lumină urme de locuire datând din paleoliticul mijlociu, cu o vechime de aproximativ 110.000 de ani. Pe harta arheologică a judeţului, vestigiile culturilor Hamangia, Gumelniţa si traco-dacică, ale cetăţilor geto-dacice şi marilor construcţii edilitare romane oferă importante mărturii documentare ale vieţii materiale şi spirituale pe aceste meleaguri. Pe aceste locuri sunt atestate primele triburi geto-dacice şi ale sciţilor, în secolele VIII - VI î.e.n. Izvoarele scrise antice (ale lui Homer, Strabon, Ptolemeu, ş.a.) consemnează o importantă concentraţie de populaţie spre Dunăre şi litoral. În secolele VII - V î.e.n. populaţia geto-dacă din aceste teritorii vine în contact cu coloniştii greci, preluând caracteristici ale civilizaţiei elenistice în manifestările artistice şi ocupaţii.
Începând cu secolul I e.n., cucerirea Dobrogei de către romani a marcat procesul ireversibil al romanizării populaţiei geto-dace, perioadă în care, ca şi în Dacia, se produce acea sinteză etnică al cărei rezultat a fost naşterea poporului român şi a limbii române, proces care se încheie, în linii mari, în secolul al VII-lea, în pofida valurilor popoarelor migratoare.
În diferite perioade istorice, alături de români, s-au stabilit în Dobrogea diverse alte populaţii, structura eterogenă a acesteia păstrându-se până astăzi. Astfel, în Dobrogea către sfârşitul secolului XVI şi până în secolul XII-lea, pe lângă populaţia rusă şi turcă care locuiau teritoriul Dobrogei, s-au stabilit tătarii. Apoi, după războaiele ruso-turce au venit bulgarii şi ruşii, mai ales lipovenii şi ucrainenii. Cu toate aceste colonizări, populaţia românească în Dobrogea a fost permanent majoritară.
Regăsită în aria străvechii vetre geto-dacice în componenţa statului feudal Ţara Românească, pentru o scurtă perioadă în secolele XIV - XV sub domnia glorioasă a lui Mircea cel Bătrân, Dobrogea va fi înglobată ulterior Imperiului otoman pentru o perioadă de 460 de ani. Deşi ruptă din cadrul firesc al graniţelor Ţării Româneşti, sinteza românească cu începuturi străvechi în Dobrogea, continuă şi în timpul stăpânirii otomane.
Atestată în izvoarele medievale bizantine De administrando Imperii şi Alexiada, Sulina devine la începutul sec. al XIV-lea port genovez, iar mai târziu, în perioada stăpânirii otomane, se construieşte aici o redută, apoi se stabileşte sediul unei caimăcămii şi se instalează o garnizoană militară. În epoca modernă, prin Convenţia ruso-austriacă de la Sankt Petersburg (1845) se nominalizează Sulina ca port fluvio-maritim şi se pun bazele navigaţiei libere pe Dunăre. Printr-un alt document internaţional, Tratatul de pace de la Paris (1856), se înfiinţează Comisia Europeană a Dunării (CED), for alcătuit din reprezentanţii Angliei, Franţei, Austriei, Germaniei (Prusia), Italiei (Sardinia), Rusiei şi Turciei în scopul neutralizării accesului în zona Dunării de Jos; Sulina devine port liber (porto-franco), cu toate consecinţele ce decurg de aici pe plan economic, social, cultural, spiritual: un oraş cosmopolit - Europolis – cu instituţii ce ţineau de activitatea Comisiei sau răspundeau nevoilor fireşti de dezvoltare ale unui oraş port.
Deşi la Sulina exista un far construit încă la 1802 la cererea guvernului otoman de către o companie austriacă, CED a început în anul 1869 construirea unui nou far, terminat un an mai târziu. Construcţia, cu o înălţime de 17,34 m, de formă tronconică, este zidită din cărămidă legată cu mortar de var, tencuită la interior şi exterior; în interior, pe toată înălţimea construcţiei, avea o scară metalică în spirală, ancorată în zidărie, iluminată prin trei ferestre circulare, aşezate la înălţimi diferite la fiecare spirală a scării. La nivelul superior al construcţiei s-a amenajat o platformă de circulaţie cu balustradă în jurul vigiei farului, pe care aveau - şi au în prezent - acces vizitatorii farului. Vigia (cupola) farului a fost construită din tablă de cupru cilindrică cu diametru de 2 m, acoperită cu table în pantă şi cu vârf pe care era montată o giruetă; lumina farului era albă, iniţial fixă, apoi de tipul cu eclat. Farul a suferit în timp o serie de modernizări: cupolei farului i s-au adăugat pe contur un număr de patru rânduri de ochiuri de ferestre cu sticlă din cristal gros, unele dintre ele păstrate până în zilele noastre. Introducerea iluminatului electric a dus la modificarea cupolei, adaptată acum noului mecanism de rotire. În jurul farului s-au construit clădiri cu locuinţe pentru personal şi depozite pentru materialele necesare funcţionării farului.
Cel de-al doilea război mondial a însemnat şi pentru CED, ca de altfel şi pentru Sulina, începutul sfârşitului: în 1939 CED este desfiinţată, oraşul, devenit punct strategic, este bombardat şi cele mai multe dintre clădirile oraşului distruse, iar “noua ordine” comunistă instaurată după război a încercat să şteargă activitatea de 83 de ani a CED.
Au rămas peste timp să povestească viaţa atât de palpitantă, odinioară, a oraşului câteva construcţii, farul CED şi ... cimitirele. Abia după 1989 unul dintre “martorii” gloriei de altădată ai oraşului “liber”, Farul CED a fost restaurat şi apoi, în anul 2003, transformat în muzeu, încercându-se astfel reconstituirea, printr-o expoziţie documentară, a activităţii Comisiei Europene a Dunării; o sală specială a fost destinată comandorului Eugeniu P. Botez, cel ce a îndeplinit o vreme funcţia de comisar maritim al portului, autor, sub pseudonimul Jean Bart, al romanului Europolis.
|
