Evoluţia societăţii daco-getice a fost profund influenţată de colonizarea greacă care a atins în sec. VII-VI şi litoralul nord şi vest-pontic. Constituite iniţial ca apoikiai (comptoare comerciale), apoi ca oraşe (poleis), coloniile greceşti de pe teritoriul Dobrogei Orgamé (Capul Doloşman, com. Jurilovca), Histria (Istria), Callatis (Mangalia), Tomis (Constanţa) vor iniţia un intens schimb de produse cu autohtonii: mărfuri de lux aduse din centrele greceşti de la Marea Egee sunt achiziţionate de aristocraţia locală daco-getică, se adoptă de către meşterii locali roata olarului şi se imită forme ale vaselor greceşti, se dezvoltă economia bazată pe utilizarea monedei, apar aşezări greco-indigene cum sunt cele de la Sarinasuf şi Vişina, sau, mai târziu, factorii comerciale precum Aegyssus. Preferinţa pentru mărfurile greceşti şi mai ales rolul Histriei în aprovizionarea Nordului Dobrogei cu produse greceşti sunt dovedite de descoperirile din necropolele de la Celic-Dere, Enisala, Murighiol. Prezenţa unei populaţii de origine scitică în Nordul Dobrogei este documentată de o serie de descoperiri – în special din necropole, unele cu caracter special: pumnale de tip akinakes (Celic Dere), mormântul tumular de la Agighiol cu bogatul inventar constând în piese de paradă din argint aurit: cnemide, pocale, patere etc. al unei căpetenii locale, dar şi de numele de „Sciţia Mică” cu care este denumit teritoriul dobrogean de către Strabon (sec. IV a.Chr.), nume ce avea să denumească oficial Dobrogea, ca provincie a Imperiului roman târziu (sfârşitul sec. III – începutul sec. VII p.Chr.).            Începând cu sec. VI, geţii dobrogeni sunt menţionaţi în izvoarele istorice: istoricul şi geograful grec Hekataios din Milet (sec. VI a.Chr.) consemnează două triburi getice din Dobrogea – crobizii şi tirizii (sau trizii) şi oraşul grecesc Orgamé  întemeiat în sec. VII î. Hr de colonişti originari din Milet pe promontoriul de la Capul Doloşman (com. Jurilovca), iar Herodot din Halicarnas (sec. V a.Chr.) îi evocă pe geţi ca «cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci » cu ocazia expediţiei regelui persan Darius, către 514, împotriva sciţilor din Nordul Mării Negre. Darius străbate teritoriul de la vest de Marea Neagră, îi supune pe geţi şi trece Dunărea, spre ţinutul sciţilor, pe un pod de vase. Finalul primei epoci  a fierului este marcat de apariţia la începutul secolului al IV-lea a.Chr. a unor importante centre fortificate precum cele de la Beştepe,  Beidaud, Jijila. Din acest moment locuitorii acestui ţinut vor trebui să ţină cont în permanenţă de raportul de forţe dintre puterile  interesate să stăpânească această zonă de la Marea Neagră (Pontul Euxin).

           Informaţiile oferite de Ovidiu în operele sale din exilul tomitan (Tristele şi Ponticele) despre atacurile geţilor transdanubieni împotriva cetăţilor Aegyssus (anul 12 p.Chr.) şi Troesmis (anul 15 p.Chr.) şi intervenţia autorităţilor romane din zonă constituie prima atestare a acestor oraşe care vor juca un rol important în sistemul defensiv roman în epocile romană şi bizantină timpurie.  

           Persecuţiile din vremea împăraţilor Diocletianus şi Galerius (303-304), Licinius (308-324) şi Iulianus Apostata (361-363) au dus la numeroase acte de martiraj: pentru N. Dobrogei îi cunoaştem pe Astion şi Epictet martirizaţi în 290 p.Chr. la Halmyris, a căror criptă a fost descoperită relativ recent, pe Zotikos, Attalos, Kamasis şi Phillippos – martirizaţi la Noviodunum şi înmormântaţi în cripta de la Niculiţel. Ca organizare bisericească, Notitia Episcopatum înregistrează în Dobrogea, în sec. IV-VII, peste 15 reşedinţe episcopale, din care, în Nordul Dobrogei: Troesmis, Noviodunum, Aegyssus, Salsovia, Halmyris, (L)Ibida. În teritoriul cetăţii (L)Ibida a funcţionat, în sec. IV-VI, singurul complex monastic paleocreştin cunoscut până acum în România.

           În a doua jumătate a sec. VI au loc mai multe invazii ale kutrigurilor, slavilor şi avarilor, fapt ce va duce, în final, la căderea limes-ului dunărean şi la părăsirea Dobrogei de către autorităţile romano-bizantine. Acestora le urmează bulgarii care, în 679, sub conducerea lui Asparuch trec Dunărea şi ocupă zona de răsărit a actualului stat Bulgaria, stabilindu-şi reşedinţa la Pliska. Ultimele dovezi ale unei locuiri „organizate” în localităţile Dobrogei romano-bizantine sunt monedele emise în primul deceniu al domniei lui Heraclius (610-641 p.Chr). Numai anumite aşezări, printre care amintim Lykostomion, unde îşi avea sediul comandamentul flotei bizantine de pe ţărmul vestic al Mării Negre, au continuat să fie sub controlul efectiv al Imperiului Bizantin în anumite etape ale perioadei cuprinsă între secolele VII-X. 

           Slăbirea Ţaratului bulgar după moartea lui Simeon şi politica fermă a împăraţilor Nicephor II Phocas, Ioan I Tzimiskes şi Vasile al II-lea au făcut posibilă distrugerea acestuia, alungarea lui Sviatoslav - cneazul kievian ce reuşise să se înstăpânească în zona Dunării după ce fusese chemat de bizantini, în 968, pentru a ajuta la anihilarea puterii ţaratului bulgar - , şi reintegrarea întregului teritoriu dintre Dunăre şi Mare în graniţele Imperiului bizantin  Dobrogea a fost organizată ca o thema bizantină cunoscută sub numele de thema „Mesopotamiei Occidentale”, devenită ulterior thema Paristrion sau Paradunavon. Frontiera danubiană a fost din nou fortificată: sunt refăcute şi reutilizate cetăţile de pe vechea frontieră precum Beroe, Troesmis, Arrubium, Dinogetia, Noviodunum, Aegyssus sau sunt construite fortificaţii noi, ca cea de la Nufăru. Noua provincie cunoaşte o înfloritoare viaţă economică, lucru consemnat de documentele istorice ale vremii, dar mai ales pus îăn evidenţă de cercetările arheologice. Stăpânirea efectivă bizantină, instaurată în 971, a durat, cu unele intermitenţe, până la răscoala Asăneştilor (1186-1187) şi până la vremelnica destrămare a Imperiului bizantin ca urmare a cruciadei a IV-a (1204-1261)  Legăturile cu Bizanţul se intensifică apoi în timpul împăratului Ioan al III-lea Vatatzes, pentru ca sub Mihail al VIII-lea Paleologul, Imperiul bizantin să controleze din nou gurile Dunării. 

           În noua formulă Dobrogea înfruntă, în sec. XI, invaziile devastatoare ale pecenegilor, uzilor, cumanilor – populaţii turanice venite din Asia. În legătură cu apărarea împotriva  acestor atacuri a fost pusă construirea marelui val circular de pământ din Nordul Dobrogei, de la Niculiţel.   

           Ca urmare a dezvoltării societăţii feudale româneşti din Dobrogea, în sec. X-XI se cristalizează câteva formaţiuni poli­tice locale, ca acelea conduse de Jupan Dimitrie, Jupan Gheorghe (sec. X) sau Tatous (Tatu), numit şi Chalis (Hali) – care stăpânea în zona Silistrei, Satzas (Sacea) şi Sesthlav – care stăpâneau Vicina şi celelalte oraşe din Dobrogea şi NE Bulgariei, ultimii trei amintiţi de Anna Comnena în Alexiada, la 1086.

           Răscoala Asăneştilor (condusă de fraţii Petru şi Asan) îndreptată împotriva stăpânirii bizantine, cu sprijinul cumanilor - al căror control politic şi militar se exercita la Est şi Sud de Carpaţi - a dus la întemeierea statului româno-bulgar cu capitala la Târnovo, care, timp de câteva decenii a constituit o forţă politico-militară în această zonă. În timpul lui Ioan Asan al II-lea (1218-1241) statul Asăneştilor îşi extinde autoritatea şi asupra Dobrogei. Evoluţia acestui stat este întreruptă brusc de năvălirea tătarilor, în 1241, care, sub conducerea lui Kagan trec în sudul Dunării şi produc grave distrugeri în această zonă. 

           Slăbirea Imperiului Bizantin, asaltat de turci în Asia Mică, se resimte şi în Dobrogea atât datorită prezenţei tătarilor în regiune, cât şi datorită vecinătăţii cu bulgarii. Pe terenul slăbit de crizele interne din Imperiu, în jurul Mării Negre se instalează negustorii italieni, genovezi şi veneţieni care îşi stabilesc agenţii comerciale. Astfel, vor înflori Chilia, Lycostomo sau Vicina.  Cu acordul tătarilor, negustorii italieni instituie un adevărat monopol al comerţului la gurile Dunării.  Tot în această perioadă - la sfârşitul secolului al XIII-lea şi în prima jumătate a secolului al XIV-lea - documentele istorice menţionează existenţa unei arhiepiscopii şi apoi a unui mitropolii în centrul de la Vicina.

           În jurul anului 1320, dezvoltarea societăţii locale, coroborată cu factori externi – slăbirea puterii statului bulgar  - permite apariţia, în părţile Cavarnei, a unui stat independent, în fruntea căruia se află, pe la mijlocul sec. XIV, Balica, cel care  intervine în 1346 în conflictele interne din Imperiu între Ioan al V-lea Paleologul şi Ioan al VI-lea Cantacuzino. În acest context se distinge Dobrotici, conducătorul trupelor trimise de Balica, care obţine rangul de strateg şi devine apoi despot al statului dobrogean, supus Bizanţului. Acesta va juca un rol politic important în zonă, care, ajungând în conflict cu autoritatea bizantină dar şi cu cruciaţii conduşi de Amedeo de Savoia, reuşeşte să obţină autonomia politică a statului său. În timpul lui Dobrotici încep şi primele conflicte cu turcii. Acestuia îi urmează la tron, în 1386, fiul său, Ivanco. În 1388,  în contextul unei expediţii turceşti împotriva lui Ivanco, Mircea cel Bătrân, domnul Ţării Româneşti, intervine şi aduce ţara lui Dobrotici în graniţele statului său, astfel că într-un act emis în 1398, voievodului i se spunea “domn a toată Ungrovlahia şi a părţilor Podunaviei şi a celor de peste munţi”, iar în altul din 1406: “ … domn de amândouă părţile de peste toată Podunavia şi până la Marea cea Mare şi cetăţii Dârstorului stăpănitor”.

           Voievodul muntean a încercat ca prin influenţa exercitată asupra zonei de la gurile Dunării, să controleze marele drum comercial care oferea acces la Dunăre şi la Mare şi să câştige o poziţie cât mai importantă în luptele cu turcii. După moartea sa în 1418, Dobrogea devine din nou ţinta atacurilor otomane. Astfel, în 1419 şi 1420 ţinutul dintre Dunăre şi Mare este cucerit şi integrat Imperiului otoman.

           În timp, turcii avansează treptat în cucerirea bazinului Mării Negre, reuşind să controleze coloniile genoveze de pe litoralul nordic şi să cucerească în 1484 cetăţile Chilia şi Cetatea Albă. După acest moment, Dobrogea  a fost pe deplin integrată în sistemul administrativ otoman, ca provincie de margine sub conducerea unui bei; toţi locuitorii erau supuşi ai imperiului, având condiţia juridică de raya (supuşi nemusulmani) şi aflaţi sub incidenţa legilor islamice. Iniţial Dobrogea a fost integrată în sangeacul Silistra, care făcea parte din vilaietul Rumeliei. Ulterior, la sfârşitul sec. XVI, s-a constituit un vilaiet separat de cel al Rumeliei, care a purtat, funcţie de locul în care era reşedinţa guvernatorului, denumirile de vilaietul de Silistra, Oceakov sau Babadag.  Noua unitate administrativă se întindea de la gurile Niprului până la Nicopole, şi includea teritoriul Dobrogei şi raialele Giurgiu şi Brăila. Teritoriul vilaietului a fost împărţit în opt cazale, din care trei în N. Dobrogei: Tulcea, Isaccea, Babadag. Imperiul Otoman a realizat în mod sistematic colonizarea în această regiune a elementelor musulmane – turci şi tătari, şi a permis aşezarea unor populaţii venind dinspre Rusia: creştini ortodocşi de rit vechi, ucraineni, germani etc. Schimbările în tabloul etnografic al Dobrogei au determinat şi schimbări ale vechii toponimii, multe din denumirile localităţilor fiind înlocuite cu nume turceşti, care, cel mai adesea, nu le-au exclus pe cele existente ci le-au dublat sau le-au adoptat. Astfel, o statistică din 1878 indică faptul că din 3.776 de toponime, 2.338 (respectiv 61,9%) erau turceşti, 1.260 (33,4%) româneşti şi 4,7% de alte origini. Românii au constituit o constantă în Dobrogea în întreaga perioadă aflată în discuţie, fără ca aşezarea în diferite etape a altor comunităţi etnice să determine modificări majore în ceea ce priveşte continuitatea elementului autohton românesc. 

Importanţa strategică şi militară a Dobrogei în cadrul Imperiului Otoman a determinat o dezvoltare importantă a unora dintre centrele administrative şi militare din N. Dobrogei: Babadag – sediu din 1616 al guvernatorului turc şi cel mai important lagăr de concentrare al oştilor otomane în conflictele turco-polone şi turco-ruse, pe care izvoarele vremii ni-l prezintă ca pe un oraş înfloritor în sec. XVI-XVII, Tulcea – oraş atestat cu noul nume într-un registru vamal otoman din anul 1 5 0 6 în care este descris ca „fiind un important centru în comerţul de tranzit”, Măcin - important punct vamal pe drumul spre Istanbul, Isaccea – importantă tabără militară şi punct de trecere a Dunării în toate conflictele turcilor cu statele de la N. Dunării: Moldova, Polonia, Ucraina. 

           Decăderea provinciei, în special a centrelor sale cele mai importante din Nordul Dobrogei a venit odată cu decăderea puterii otomane, la sfârşitul sec. XVIII- şi în sec. XIX, când Dobrogea a devenit teatru permanent al operaţiunilor militare în cadrul conflictului ruso-austro-turc, cunoscut în istorie sub numele de „criza orientală”. Astfel, în urma războaielor ruso-turce din anii 1768-1774, 1787-1792, 1806-1812 şi 1828-1829, o serie de cetăţi şi aşezări dobrogene, între care oraşele Isaccea, Babadag, Tulcea, Măcin  au fost cucerite de ruşi şi apoi distruse. Dobrogea a fost teatru de operaţiuni şi în prima etapă a Războiului Crimeii, izbucnit în 1853 ca urmare a agravării contradicţiilor anglo-franco-ruse în problema orientală, în fapt în împărţirea posesiunilor Imperiului otoman. Tratatul de Pace de la Paris, din 1856, care a pus capăt acestuia, a avut o importanţă deosebită pentru Dobrogea: instituirea protecţiei colective a celor şapte mari puteri în zonă; crearea Comisiei Europene a Dunării care a contribuit la dezvoltarea economică şi la creşterea importanţei politice a zonei; astfel, oraşul Sulina, devenit porto franco ca urmare a Convenţiei ruso-austriace de la Sankt Petersburg (1845) a cunoscut o dezvoltare considerabilă ca urmare a funcţionării aici a Comisiunii Europene a Dunării.

           În urma Războiului de Independenţă (1877-1878), stăpânirea otomană în Dobrogea a fost înlăturată, iar Tratatul de pace de la San Stefano (19 febr./3 mart. 1878) şi Congresul internaţional de la Berlin (1/13 iun. - 1/13 iul. 1878) au consfinţit independenţa României şi drepturile acesteia asupra Dobrogei. Integrarea noii provincii s-a realizat treptat, fiind consfinţită din punct de vedere juridic de o serie de acte normative ce au reglementat cadrul administrativ (1880), problema proprietăţii (1882, 1884, 1892) şi drepturile politice ale noilor cetăţeni ai României (1909, 1909, 1910).

           Statul român s-a implicat în mod direct în dezvoltarea economică a Dobrogei. La sfârşitul sec. al XX-lea şi în primul deceniu al sec. XX, beneficiind de legile de încurajare a industriei autohtone, au luat fiinţă şi în nordul Dobrogei întreprinderi cu caracter de fabrică, încadrate de statistici în categoria de „industrie mare”. În legătură cu marile construcţii ridicate în judeţele Tulcea şi Constanţa s-a accelerat exploatarea carierelor dobrogene. Deşi agricultura a beneficiat de reglementările din domeniul proprietăţii, această ramură va rămâne tributară condiţiilor specifice de climă, înregistrând mari fluctuaţii. Progrese evidente au fost înregistrate sub aspectul exploatării resurselor piscicole ale teritoriului nord-dobrogean, rezultat al importantelor lucrări de întreţinere şi amenajare a suprafeţelor acvatice. Dezvoltarea economică şi volumul însemnat al tranzacţiilor comerciale au stimulat apariţia primelor instituţii financiare şi de credit (Banca Dunărea, fondată la Tulcea, în anul 1890).

            Începând cu anul 1909, viaţa politică locală se încadrează vieţii politice a Regatului României, locuitorii nord-dobrogeni, români sau de alte naţionalităţi, bucurându-se de drepturile politice garantate tuturor cetăţenilor României. O activitate cu adevărat importantă va fi înregistrată în domeniul cultural. Statul român s-a implicat în organizarea învăţământului, activitatea ştiinţifică a fost impulsionată de extraordinarul patrimoniu istoric şi natural al teritoriului nord-dobrogean, au apărut în Dobrogea un număr surprinzător de mare de ziare.

           Ocupată de ţările din alianţa Puterilor Centrale în anii Primului Război Mondial, Dobrogea va suferi din plin efectele conflictelor militare şi regimului impus de ţările ostile României. Crearea statului naţional unitar român în 1918 a creat cadrul adecvat pentru o dezvoltare şi mai accentuată şi o evoluţie rapidă a economiei, ştiinţei, culturii, o dinamizare a tuturor domeniilor vieţii sociale.

           După instaurarea comunismului în România, dezvoltarea judeţului a fost încadrată în coordonatele economiei planificate impusă şi condusă de partidul comunist timp de 45 de ani, până la prăbuşirea acestuia în decembrie 1989. Ca o modalitate de concentrare şi de coordonare planificată a tuturor activităţilor, regimul comunist a desfiinţat judeţul Tulcea prin Legea nr. 5/1949 pentru raionarea administrativ-economică a teritoriului Republicii Populare Române. Conform acestei legi, comunele din raza fostului judeţ Tulcea se organizează în 4 raioane împărţite în cele două regiuni şi anume: raioanele Tulcea şi Măcin în Regiunea Galaţi iar raioanele Istria şi Hârşova în Regiunea Constanţa. În 1959, raionul Măcin trece de la Regiunea Galaţi la Regiunea Dobrogea şi este întregit cu unităţile administrative Pisica şi 23 August, care făceau parte, anterior, din aria Raionului Galaţi.

           În baza Legii nr 2 din februarie 1968, când se revine la vechea formă de organizare, judeţul Tulcea are în componenţă 43 de comune. Această organizare se menţine până astăzi, deşi Legea 2 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România a suferit unele modificări. Referitor la judeţul Tulcea, prin Legea 471/2003 ia fiinţă comuna Văcăreni, prin Legea 37/2004 comuna Beştepe, iar prin Legea 103/2005 comuna Valea Teilor.