Cele mai vechi dovezi materiale ale prezenţei umane pe teritoriul nord-dobrogean aparţin Paleoliticului, reprezentat prin culturile specifice perioadelor mijlocie şi finală, şi Mezoliticului (cca. 100 000 – mil. XI a.Chr.). Ca urmare a cercetărilor de suprafaţă dar şi a celor sistematice, au fost descoperite piese, complexe arheologice ori niveluri atribuite musterianului, gravetianului (Paleolitic) şi tardenoisianului (Mezolitic).
O perioadă cu adevărat excepţională în istoria teritorului dintre Dunăre şi Marea Neagră este reprezentată de epoca neo-eneolitică (mil. V-IV a.Chr.). În acest context, pe fondul unei evidente îmbunătăţiri a condiţiilor climatice, apar primele comunităţi de agricultori şi crescători de animale, stabilite în aşezări permanente, capabile să valorifice eficient resursele mediului înconjurător. Spre sfârşitul perioadei menţionate asistăm la apariţia şi dezvoltarea „metalurgiei” cuprului.
În ciuda numeroaselor cercetări arheologice din Dobrogea, epoca bronzului a rămas una dintre cele mai puţin cunoscute perioade istorice de pe acest teritoriu. Într-o perioadă ce cuprinde bronzul timpuriu şi mijlociu (3500-1500 a.Chr.) zona de nord a teritoriului cuprins între Dunăre şi Marea Neagră a fost locuită de populaţii nomade originare din nordul Mării Negre, incluse din punct de vedere al creaţiei lor materiale şi spirituale în culturile Jamnaja şi Katakombnaja. Prezenţa lor este indicată de numeroasele complexe tumulare, descoperite la Ceamurlia de Jos, Chilia Veche, Mihai Bravu, Luncaviţa, Enisala, Tulcea, Piatra Frecăţei, Văcăreni, Casimcea, Rahman, Agighiol etc. Ca piese cu valoare deosebită sunt de amintit statuia-menhir descoperită la Ceamurlia de Jos şi depozitul de bronzuri de la Casimcea.
Cultura arheologică ce ocupă sud-estul României în perioada timpurie şi mijlocie a epocii fierului poartă numele de cultura Babadag. Periodizarea acesteia s-a făcut pe baza observaţiilor stratigrafice din aşezarea eponimă, prin fixarea unor caracteristici stilistice ale ceramicii şi stabilirea de analogii în alte medii culturale. Astfel, pe baza stratigrafiei din aşezarea eponimă au fost evidenţiate trei faze de evoluţie ale culturii, cuprinse între sfârşitul sec. XI şi prima parte a sec. VII a.Chr. Până în prezent au fost descoperite aproximativ 100 de aşezări ale acestei culturi, multe dintre ele aflându-se în nordul Dobrogei. Cele mai importante cercetări au fost făcute în aşezarea cu mai multe niveluri de locuire de la Babadag, situată la 2,5 km NE de oraşul modern, pe malul lacului cu acelaşi nume.
Colonizarea greacă, care în zona de nord a Dobrogei este marcată în mod special de întemeierea cetăţii Orgame către sfârşitul sec. al VII-lea a.Chr., este însoţită în spaţiul geografic menţionat de o „diluare” a urmelor arheologice lăsate de populaţia locală. Practic, de la jumătatea secolului al VII-lea până la jumătatea celui de al VI-lea a.Chr., nu avem date care să ateste prezenţa autohtonilor. În Dobrogea apar o serie de descoperiri asemănătoare şi contemporane cu grupul Ferigile. Poate cel mai important sit a fost identificat la Teliţa, punctul Celic Dere unde, timp de mai mult de două decenii, a fost cercetată o aşezare cu necropola aferentă ce evoluează probabil de la începutul sec. VI până la debutul sec. IV a.Chr.
Către jumătatea secolului IV a.Chr. în Dobrogea asistăm la importante transformări de ordin social, economic şi cultural. Prezenţa macedoneană pe litoralul vest-pontic este reflectată de politica lui Filip al II-lea şi Alexandru cel Mare ca şi de cea urmărită de succesorii acestora (e.g. evenimentul în care este antrenat Lysimah). Cetăţile greceşti (Mesambria, Odessos, Apollonia, Histria) se revoltă în anul 313 sub conducerea Callatisului beneficiind şi de susţinerea barbarilor traci, geţi şi sciţi. Către anul 300 Lysimah reuşeşte să restabilească autoritatea macedoneană. La scurtă vreme după dispariţia lui Lysimah îşi fac apariţia în Balcani neamurile celţilor care pătrund, conform noilor studii, prin Dobrogea de nord-vest. Informaţiile pe care le avem despre această populaţie, pentru acest spaţiu, se reduc la câteva toponime şi descoperiri ce sunt considerate de origine celtică. Din sec. III a.Chr. datează câteva monede de argint care au fost descoperite în zona oraşului Tulcea şi care au fost emise de un basileu cu numele de Moskon. Judecând după locul de descoperire, acesta trebuie să fi fost o căpetenie barbară din nordul Dobrogei, poate get.
Primejdiile de felul celor semnalate anterior se vor dubla la sfârşitul secolului III şi începutul secolului II a.Chr., prin apariţia bastarnilor, popor de neam germanic, care, conform lui Strabon, s-ar fi aşezat şi în Delta Dunării motiv pentru care ei au fost numiţi peucini, de la insula Peuce din Deltă. Aşezarea lor în Sciţia Mică ar fi întâmpinat rezistenţa geţilor conduşi de Oroles. În ciuda tuturor dificultăţilor prin care trec cetăţile greceşti în perioada secolelor III-I a.Chr. descoperirile arheologice, epigrafice şi numismatice indică o intensă activitate comercială realizată cu populaţia autohtonă semnalată în importante centre locale precum Dinogetia sau altele care nu au mai păstrat terminologia specifică localităţilor getice.
La limita dintre sec. II şi I a. Chr. zona istro-pontică s-a aflat în atenţia a doi protagonişti în lupta pentru supremaţie – Regatul Pontului, condus de Mithridate VI Eupator şi „Imperiul roman”. Înaintea primului război mithridatic (89-85 a. Chr.) întreaga coastă de vest a mării Negre s-a aflat sub controlul regelui Pontului, apoi, în anii 74-67 a. Chr., aceasta este cucerită de guvernatorul Macedoniei, Marcus Terentius Varro Lucullus. După răscoala cetăţilor greceşti, în frunte cu Histria, împotriva lui Caius Antonius Hybrida, proconsul al Macedoniei, litoralul pontic de la Olbia la Appolonia este cucerit de Burebista, iar la un deceniu şi jumătate după moartea acestuia, în anii 29-28 a. Chr., Marcus Licinius Crassus restabileşte aici controlul roman. După aceste evenimente, cetăţile greceşti depind direct de Imperiu, în timp ce Interiorul Dobrogei se găseşte sub stăpânirea regatului clientelar Odrys.
Între anul 46 p.Chr. şi domnia lui Vespasian Dobrogea este integrată în Moesia, iar în 86 p.Chr., după separarea acesteia din urmă, în Moesia Inferior, provincie ce avea în frunte un consul în calitate de legatus Augusti pro praetore, care cumula mai multe funcţii: justiţiară, financiară, militară. În Dobrogea, în perioada romană timpurie apar numeroase fortificaţii, în special pe linia Dunării, fluviul constituind frontiera Imperiului; aici au staţionat două legiuni (V Macedonica la Troesmis şi XI Claudia la Durostorum) şi mai multe unităţi auxiliare, iar la Noviodunum se găsea sediul flotei ce avea autoritate asupra zonei Dunării Inferioare şi a litoralului vest-pontic (Classis Flavia Moesica).
În timpul împăraţilor Diocleţian şi Maximian întreg teritoriul Imperiului este reorganizat din punct de vedere administrativ, Dobrogea fiind integrată în provincia Scythia. Până în timpul domniei lui Constantin cel Mare, toate fortificaţiile sunt refăcute din temelii, în afara acestora apărând altele noi. Eforturi constructive majore în provincie mai pot fi remarcate în timpul împăraţilor Anastasius şi Iustinianus. Şi noua provincie a beneficiat de apărare din partea a două legiuni (I Iovia şi II Herculia) şi a mai multor trupe auxiliare.
Contextul militar, politic şi economic de la începutul sec. al VII-lea, determinat de o puternică criză internă şi de invazii, determină Imperiul Bizantin să adopte o politică de reforme iniţiată şi pusă în aplicare de împăratul Heraclius (610-641). Provincia Scythia se va integra în sistemul administrativ-militar impus de acesta abia în timpul lui Constantin al IV-lea Pogonatul (668-685) când pericolul bulgar este din ce în ce mai important. Toate aceste măsuri nu vor împiedica pierderea provinciei dintre Dunăre şi Mare care, după invazia bulgară din 680, nu va mai fi controlată direct de Imperiu. Acesta va acţiona, totuşi, pe ţărmul de vest al Mării Negre şi în Delta Dunării prin intermediul flotei al cărei sediu se afla la Lycostomion, pe braţul Chilia.
În a doua jumătate a sec. al X-lea, Dobrogea devine un teritoriu în care se confruntă primul ţarat bulgar, Imperiul bizantin şi Rusia kieveană. În acest context aflăm că ruşii cneazului Sviatoslav au luat în stăpânire „80 de oraşe de la Dunăre”. Intervenţia împăratului Ioan Tzimiskes va avea drept rezultat cucerirea Bulgariei răsăritene şi, prin urmare, revenirea teritoriului dobrogean în graniţele Imperiului. Potrivit noii organizări administrative, pe locul Scythiei se va constitui thema Paristrion condusă de un strateg cu împuterniciri multiple, militare şi administrative.
Izvoarele istorice, fie ele slave sau bizantine, înregistrează pe întreaga durată a secolului al XI-lea o intensă activitate economică şi politică a noii provincii. Toate menţiunile literare sunt confirmate de rezultatele cercetărilor arheologice întreprinse pe linia Dunării. Astfel, în zona nord-dobrogeană sunt cunoscute dovezi de locuire în cetăţile Beroe (Ostrov), Troesmis (Igliţa, com. Turcoaia), Arrubium (Măcin), Dinogeția (Garvăn, com. Jijila), Noviodunum (Isaccea), Aegyssus (Tulcea), Proslaviţa (Nufăru) şi Salsovia (Mahmudia).
În secolul al XII-lea, ca urmare a invaziilor din veacul anterior şi mai ales a apariţiei cumanilor, vieţuirea în oraşele şi cetăţile de la Dunăre se restrânge, cunoscând o intensitate mai mare în nordul Dobrogei.
Răscoala Asăneştilor şi urmările ei, precum şi înfiinţarea celui de-al doilea ţarat bulgar nu au avut urmări imediate asupra aşezărilor de pe linia Dunării dobrogene. Abia în intervalul cuprins între 1204-1261 este foarte probabil ca regiunea dintre Dunăre şi Marea Negră să fi fost parţial înglobată noului stat bulgar, să fi intrat în aria de control politic al dinastiei Asăneştilor sau, în acelaşi timp, să se dezvolte parţial sub conducerea unor lideri locali ce au beneficiat de substratul dezvoltării economice dobândit în timpul administraţiei bizantine. Cercetările arheologice au făcut cunoscută existenţa funcţionării aşezărilor de la Isaccea şi Nufăru pentru prima jumătate a secolului al XIII-lea. În 1242, în retragerea din marea invazie asupra Europei din anul anterior, mongolii atacă nordul Balcanilor. În acest context este afectată şi Dobrogea de Nord, în care cetăţile de la Isaccea şi Nufăru sunt distruse.
Pe terenul slăbit de crizele interne din Imperiul Bizantin se infiltrează negustorii italieni, veneţieni şi genovezi, care îşi stabilesc comptoare comerciale în jurul Mării Negre. La Gurile Dunării va înflori centrul de la Chilia. Bucurându-se de toleranţa manifestată de mongoli, negustorii italieni vor institui un adevărat monopol al comerţului din Marea Neagră. Factorii interni, coroboraţi cu cei externi, permit apariţia primelor formaţiuni locale, autonome la începutul sec. al XIV-lea. În a doua jumătate a aceluiaşi secol, Dobrotici va stăpâni aproape întreg teritoriul dobrogean.
În condiţiile creşterii pericolului turcesc în Peninsula Balcanică, Mircea cel Bătrân, domnul Ţării Româneşti, va include Dobrogea în hotarele statului său în jurul anului 1388.
Evoluţia politico-administrativă a teritoriului istro-pontic în perioada secolelor XV-XIX s-a desfăşurat în condiţiile instaurării stăpânirii otomane, ca rezultat al campaniilor din anii 1419-1420 şi 1484 şi includerii acestui ţinut în sistemul administrativ otoman. Dobrogea a fost inclusă în sangeacul Silistra, la rândul ei parte a vilaietului Rumeliei. În diferite etape, şi ca urmare a creşterii rolului militar al provinciei, organizarea administrativă a Dobrogei a fost modificată. Imperiul Otoman a realizat în mod sistematic colonizarea în această regiune a elementelor musulmane – turci şi tătari, în special pe cei din regiunea nord-pontică. În izvoarele literare din secolul al XV-lea sunt menţionate diferite comunităţi etnice, precum tătarii „dobricenses” aduşi din Crimeea dar şi comunităţi româneşti, care au reprezentat de altfel un element constant pe întreaga perioadă aflată în discuţie. Aşezarea în diferite etape a altor comunităţi etnice nu a determinat modificări majore în ceea ce priveşte continuitatea elementului autohton românesc, deşi până la războiul de independenţă – 1877, Dobrogea aflată sub stăpânire otomană a fost pe deplin integrată sistemului administrativ otoman, cu toate consecinţele în plan economic, social şi politic. Schimbările în tabloul etnografic al Dobrogei au determinat şi schimbări a vechii toponimii, multe din denumirile localităţilor fiind înlocuite cu nume turceşti, care, cel mai adesea, nu le-au exclus pe cele existente ci le-au dublat sau le-au adoptat.
Războaiele ruso-turce din secolul al XVIII-lea au afectat puternic regiunea dobrogeană, multe din aşezări fiind părăsite. O parte din populaţie, refugiată pe celălalt mal al Dunării, a întemeiat noi aşezări în judeţe precum Ialomiţa şi Brăila. Ca urmare a hotărârilor Congresului de la Berlin (1/13 iunie - 1/13 iulie 1878), care pus capăt conflictului dintre Rusia şi Turcia, Dobrogea a fost inclusă în graniţele statului român. Integrarea noii provincii s-a realizat treptat, fiind consfinţită din punct de vedere juridic de o serie de acte normative ce au reglementat cadrul administrativ (1880), problema proprietăţii (1882, 1884, 1892) şi drepturile politice ale noilor cetăţeni ai României (1909, 1909, 1910).
Statul român s-a implicat în mod direct în dezvoltarea economică a Dobrogei. La sfârşitul sec. al XIX-lea şi în primul deceniu al sec. XX, beneficiind de legile de încurajare a industriei autohtone, au luat fiinţă şi în nordul Dobrogei întreprinderi cu caracter de fabrică, încadrate de statistici în categoria de „industrie mare”. În legătură cu marile construcţii din judeţele Tulcea şi Constanţa s-a accelerat exploatarea carierelor dobrogene. Deşi agricultura a beneficiat de reglementările din domeniul proprietăţii, această ramură va rămâne tributară condiţiilor specifice de climă, înregistrând mari fluctuaţii. Progrese evidente au fost înregistrate sub aspectul exploatării resurselor piscicole ale teritoriului nord-dobrogean, rezultat al importantelor lucrări de întreţinere şi amenajare a suprafeţelor acvatice. Dezvoltarea economică şi volumul însemnat al tranzacţiilor comerciale au stimulat apariţia primelor instituţii financiare şi de credit (Banca Dunărea, fondată la Tulcea, în anul 1890).
Începând cu anul 1909, viaţa politică locală se încadrează în planul vieţii generale de partide. Se constituie organizaţiile judeţene ale Partidului Naţional Liberal, partidelor conservatoare şi ale altor formaţiuni politice. Locuitorii nord-dobrogeni, români sau de alte naţionalităţi, se bucură de drepturile politice garantate tuturor cetăţenilor României.
O activitate cu adevărat importantă va fi înregistrată în domeniul cultural. Statul român s-a implicat în organizarea învăţământului acordând o atenţie deosebită cursului primar deşi rezultate incomparabile cu perioada anterioară au fost obţinute şi în învăţământul secundar, gimnazial şi profesional. Activitatea ştiinţifică a fost impulsionată de extraordinarul patrimoniu istoric şi natural al teritoriului nord-dobrogean. Între 1879 şi 1916 au apărut în Dobrogea un număr surprinzător de mare de ziare. În judeţul Tulcea sunt cunoscute publicaţiile Steaua Dobrogei (fondat în anul 1879), Istrul, Dunărea de Jos etc.
Ocupată de ţările din alianţa Puterilor Centrale în anii Primului Război Mondial, Dobrogea va suferi din plin efectele conflictelor militare şi regimului impus de ţările ostile României.
În primul deceniu al perioadei interbelice, Dobrogea a resimţit în modul cel mai pozitiv efectele desăvârşirii unităţii de stat şi, prin urmare, al creşterii potenţialului economic general. Provincia ocupă un rol tot mai important în mecanismul economiei naţionale. În judeţul Tulcea se se înregistrează o dezvoltare semnificativă în domeniul industrial şi cel al infrastructurii.
În perioada interbelică localităţile evoluează inegal. Dacă în unele oraşe ca Tulcea, Babadag, Măcin se fac progrese lente sub aspect economic şi urbanistic, unele comune rurale tind să devină adevărate târguri, ceea ce a făcut necesară o nouă organizare administrativ-teritorială.
Din punct de vedere al vieţii politice, Dobrogea de Nord este conectată la transformările înregistrate la nivel naţional. Sistemul bipartit tradiţional a intrat în impas, făcând loc, în condiţiile aplicării sufragiului universal, unui tablou foarte colorat de partide şi formaţiuni politice.
Fiecare domeniu al vieţii culturale a avut o evoluţie proprie. Puternic afectat în perioada Primului Război Mondial, învăţământul tulcean va fi stimulat de prevederile noii reforme din anul 1924.
Cercetarea ştiinţifică va fi marcată de activitatea unor personalităţi de talia lui Grigore Antipa, cu lucrări privind Delta Dunării, Vasile Pârvan, Orest Tafrali şi Grigore Florescu, aceştia din urmă cu importante contribuţii în domeniul arheologiei şi istoriei vechi. Eugeniu Botez (Jean Bart) va da literaturii româneşti o lucrare cu un farmec aparte, Europolis, ce surprinde atmosfera cosmopolită a oraşului Sulina.
După instaurarea comunismului în România, dezvoltarea judeţului a fost încadrată în coordonatele economiei planificate impusă şi condusă de partidul comunist timp de 45 de ani, până la prăbuşirea acestuia în decembrie 1989. Ca o modalitate de concentrare şi de coordonare planificată a tuturor activităţilor, regimul comunist a desfiinţat judeţul Tulcea prin Legea nr. 5/1949 pentru raionarea administrativ-economică a teritoriului Republicii Populare Române. Conform acestei legi, comunele din raza fostului judeţ Tulcea se organizează în 4 raioane împărţite în cele două regiuni şi anume: raioanele Tulcea şi Măcin în Regiunea Galaţi iar raioanele Istria şi Hârşova în Regiunea Constanţa. În 1959, raionul Măcin trece de la Regiunea Galaţi la Regiunea Dobrogea şi este întregit cu unităţile administrative Pisica şi 23 August, care făceau parte, anterior, din aria Raionului Galaţi.
În baza Legii nr 2 din februarie 1968, când se revine la vechea formă de organizare, judeţul Tulcea are în componenţă 43 de comune. Această organizare se menţine până astăzi, deşi Legea 2 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România a suferit unele modificări. Referitor la judeţul Tulcea, prin Legea 471/2003 ia fiinţă comuna Văcăreni, prin Legea 37/2004 comuna Beştepe, iar prin Legea 103/2005 comuna Valea Teilor.
