Tradiții și obiceiuri

Dacă în trecut sacrificiul porcului pentru Crăciun se putea realiza cât mai aproape de marea sărbătoare, chiar și în Ajun, în prezent pare să se fi încetățenit data de 20 decembrie. În gospodăriile dobrogenilor se practicau câteva gesturi arhaice: delimitarea spațiului în care urmează să aibă loc sacrificiul prin trasarea unui cerc; semnul crucii făcut pe capul sau pe corpul porcului, după ce a fost curăţat şi spălat etc.

Dacă în trecut sacrificiul porcului pentru Crăciun se putea realiza cât mai aproape de marea sărbătoare, chiar și în Ajun, în prezent pare să se fi încetățenit data de 20 decembrie. În gospodăriile dobrogenilor se practicau câteva gesturi arhaice: delimitarea spațiului în care urmează să aibă loc sacrificiul prin trasarea unui cerc; semnul crucii făcut pe capul sau pe corpul porcului, după ce a fost curăţat şi spălat etc.

Ajunul Crăciunului prefațează marea sărbătoare a Nașterii Domnului, înglobând cutume și tabuuri alimentare, gesturi rituale oraculare și legate de cultul morților, cele din urmă fiind decodificabile prin coacerea și oferirea colăceilor de împărțeală. În ajun de Crăciun sau de Anul Nou se făcea calendarul din foi de ceapă, pentru a afla succesiunea lunilor ploioase și secetoase ale anului care urma. Interpretarea se realiza în dimineaţa Crăciunului sau de Sfântul Vasile, estimându-se totodată şi cantităţile de precipitaţii lunare. Românii, marcați de un post sever, consumau cu această ocazie scutecele lui Hristos sau scutecele Maicii Domnului, un preparat din foi foarte subțiri coapte, însiropate și presărate cu nucă.

Perioada Crăciunului reprezenta un moment propice performării unor acte magice augurale, oraculare. Colindatul este practica cu cea mai mare însemnătate pentru comunitate. La nivelul grupurilor ortodoxe se pot descifra tipare comune, dar și elemente de diferențiere. În Dobrogea se păstrează colindatul cu măşti. Moşoiul este practicat și astăzi în satul Luncaviţa, devenind o emblemă identitară și un brand local. În trecut, personajul central purta o mască zoomorfă realizată din cătrună cu coarne de berbec sau căprior și multe ornamente colorate, alaiul de feciori mergând cu colindatul din gospodărie în gospodărie. O dată cu trecerea timpului, ceata de mascați s-a supradimensionat, fapt ce dă amploare, din punct de vedere vizual, obiceiului. Oleleul este practicat la Măcin.

În noaptea dintre ani și în prima zi a noului an se puneau în evidență gesturi care aparțineau unui scenariu de renovare ciclică a timpului. Astfel, acum predominau riturile de purificare, practicile oraculare și de asigurare a bunului mers al activităților umane. Populațiile cu profil ocupațional agricol mergeau cu această ocazie cu Plugușorul, obicei cu caracter agrar evident, marcat prin recuzita folosită, prin gesturi, trasându-se o brazdă în curtea gospodarului, și textul literar care, cel puțin la români, descrie în detaliu procesul de cultivare a pământului, de la arat și semănat până la coacerea colacului din noua recoltă. Mersul cu Semănatul este urmarea gestului aratului de Plugușor. În dimineața Anului Nou erau semănate în curte, casă sau în obor semințe de grâu, orz, porumb, orez, secară. Această acțiune menește gospodarilor rod în casă, pe masă, la animale și pe ogor.

O altă categorie de obiceiuri o constituie jocurile cu măști de Anul Nou, la români cel mai cunoscut fiind Capra. Jocul se concentrează în jurul animalului cu bot de lemn.

Boboteaza încheie ciclul de 12 zile ale sărbătorilor de iarnă. Conform tezei renovării ciclice a timpului, utilizată pe scară largă în etnologie, în această perioadă sunt esenţiale purificarea şi asigurarea belşugului. Astfel, în practicile şi gesturile din această zi se pot decodifica mai multe rituri ancestrale de fertilitate, de purificare şi de cinstire a sacralităţii apei şi focului. Elementul creştin, marcat prin sacralizarea apei nu poate fi desconsiderat, el suprapunându-se pe fondurile mitice ale diferitelor etape istorice. O altă practică întâlnită este cea a binecuvântării și botezării cailor în ziua de Bobotează, urmată de o întrecere, denumită încuratul cailor.

Mărţişorul, sub forma firului bicolor răsucit este exprimarea vizuală a anului calendaristic, prin alternanța dintre zilele călduroase și cele răcoroase, între noapte și zi, între moarte temporară și revenire ciclică la viață. Dacă firul bicromatic avea atașată o monedă, un inel, o mărgică, o cruciuliță sau chiar o căpățână de usturoi, mărțișorul devenea protector, o adevărată amuletă împotriva deochiului, bolii și răului de orice fel.

Această sărbătoare se mai numeşte şi Moşii de Primăvară sau Sfinţii, moment în care în calendarul creștin sunt pomeniți cei 40 de mucenici din Sevastia, martirizaţi în Capadocia în timpul împăratului Licinius (308-324). Întregul ansamblu de obiceiuri, credinţe şi rituri practicate în această zi atestă substratul agrar al acestei zile, legate cândva de echinocţiul de primăvară, de o divinitate a naturii şi a vegetaţiei care moare toamna şi învie în fiecare primăvară. În credinţele daco-romanilor, în această zi se termină ciclul celor 9 babe, care semnificau iarna şi începeau şirul zilelor agrare, de această zi legându-se obiceiul pornirii plugului. În cinstea zilei de Mucenici se fac copturi rituale antropomorfe, ce se oferă de pomană.

Tradiţiile creştine s-au suprapus peste obiceiurile şi practicile ancestrale ale celebrării echinocţiului de primăvară. Dezlegarea la peşte atestă preluarea în creştinism a unui străvechi simbol al renovării. Se crede că mâncând peşte la acest praznic, vei fi întregul an sănătos ca peştele. Se credea că acum se dezleagă limba păsărilor cântătoare. În ziua de Bunavestire sau Blagoveştenie, numită şi Ziua Cucului se efectuau acte purificatoare ale spaţiului: afumarea cu tămâie şi cârpe arse a clădirilor, curţilor, oamenilor, vitelor, aprinderea focurilor în grădini şi livezi, scoaterea din lăzi a straielor şi ţesăturilor la aerisit.

Acest sfânt este considerat protectorul ciobanilor și turmelor de oi. Ajunul și ziua de Sfântul Gheorghe constituie o perioadă de început al primăverii, pentru etniile cu profil ocupațional agro-pastoral constituind momentul în care se fac învoielile între proprietarii de animale și ciobani.

Drăgaica sau Sânzienele este o sărbătoare solstițială ce coincide cu ziua Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul. Se pot descifra în structura sa câteva elemente divinatorii, de asigurare a sănătății sau legate de cultul morților. În această zi erau culese anumite plante bune de leac, precum florile de drăgaică, țâța vacii, iarba de îmbătat pisica/odoleanul, pelinul. Pentru sănătate, fetele se încingeau cu pelin sau alte flori. Ca practică divinatorie, se obișnuia aruncarea unor flori pe casă. În funcție de poziționarea acestora, de căderea sau staționarea florilor pe acoperiș, fetele își aflau norocul, data căsătoriei sau iminența morții.

În structura sărbătorii de Lăsatul Secului se pot decodifica elemente ale arhaicelor celebrări echinocțiale, precum aprinderea focurilor sacre și săritul peste acestea. Elementul ignic apare astfel sub forma focurilor de pe dealuri, atât la români, cât și la greci sau bulgari, în sate precum: Niculițel, Visterna, Izvoarele, Alba, Enisala, Caugagia, Parcheș. În duminica Lăsatului Secului pentru postul pascal se organizau Olăriile/Orăriile, focuri pregătite și aprinse pe dealuri de grupurile de flăcăi, create pe baza vârstei, rudeniei, prieteniei sau vecinătății. Când venea Aprindu preasini/ Lăsatul Secului de Paști, aromânii își cereau iertare și avea loc secvența prinderii alviţei, denumită harahasca sau harţa-vurţi.

Ziua este dedicată cultului morților, existând credința că în această zi sufletelor celor trecuți în lumea de dincolo revin alături de cei ai casei pentru a petrece sărbătorile, urmând a se întoarce în ceruri la Rusalii. Pentru a se încălzi blajinii, se aprindeau focuri în curte, grădină sau pe stradă.

Sâmbăta lui Lazăr are în structura sa elemente legate de cultul morților. Există practica mersului la cimitir și oferirea pomenilor, în special plăcinte cu brânză și colivă. În această zi se remarcă Lăzărelul, practicat în prezent doar de grecii din Izvoarele. Denumirea acestei tradiții este oscilantă din punct de vedere lingvistic, fiind înregistrate formele Lăzărel, Lazărul - în limba română, Marlu Ianis- în greacă, după numele cântecului interpretat, sau Buianciu - în bulgară, numele conducătoarei cetei de lăzărițe.

Duminica Floriilor este marcată de sfințirea salciei. Această salcie are proprietăți apotropaice, fiind arborată la poartă sau așezată în casă, la icoană. De asemenea, cu salcia sfințită se ating copiii, vitele, fetele își dau cu salcie pe păr, să le crească rapid podoaba capilară, apoi se așază la icoană.

Paștele reprezintă celebrarea Învierii Mântuitorului și, prin extensie, a regenerării naturii. Momentul central îl constituie participarea la slujba de Înviere, aducerea luminii acasă și stingerea în semnul crucii la tocul ușii, precum și sfințirea alimentelor rituale - oul roșu, cozonacul - dar și a altor tipuri de ofrande: friptură, brânză, sare, pește, unt, mac, plante aromatice sau medicinale.

Prima luni după Paști este considerată zi de comemorare a morților, fiind denumită Paștele Morților sau Paștele Blajinilor. Cu această ocazie se înroșesc ouă, care se împart împreună cu cozonac, dulciuri și vin. Se merge la cimitir, se seamănă flori și se tămâiază mormintele, se consumă împreună diferite preparate rituale.

În general, într-a treia joie de după Paşti se practicau Caloianul şi Paparuda. În ziua fixată pentru desfăşurarea obiceiului, se forma un alai de 6-7 fete între 10-15 ani. Erau împodobite cu ştevie iar cea care era aleasă Paparudă era legată cu trei rânduri de ştevie şi purta o coroniţă din aceeaşi plantă. Alaiul mergea în întreg satul, intra în curţi iar gazdele stropeau cu apă fetele din alai. Cântecul Paparudelor era o incantaţie pentru ploaie.

Caloianul este o efigie a divinităţii pluviometrice confecţionată din lut, cârpe, paie sau crenguţe de lemn îmbrăcate cu hăinuţe, invocată să aducă ploaia. Este un spectaculos ceremonial în care figurina antropomorfă substituie fie o divinitate pluviometrică, fie un sol trimis la divinitatea pluviometrică. Data fixă a ceremonialului, de obicei în a treia săptămână după Paşte, a devenit în vremurile recente, o practică ocazională, efectuată primăvara sau vara în perioada secetelor sau ploilor prelungite. Scenariul ritual începea, de regulă, marţea, cu confecţionarea unei păpuşi din lut sau din alte materiale urmată de înmormântarea acesteia. Ritul funerar se continua după trei zile, joia, cu dezgroparea Caloianului, reînhumarea, ciopârţirea, abandonarea pe pământ sau pe apă şi ospăţul funerar.

Înălţarea Domnului este celebrată într-o zi de joi, la a patruzecea zi după Înviere. Pentru că intervalul de timp de la Paşti şi până la Înălţare este egal cu cele patruzeci de zile cât se credea că zăboveşte sufletul mortului înainte de plecarea pe lumea de dincolo, tradiţia populară a legat Ispasul de pomenirea morţilor. Moşii de Ispas sunt pomeni pentru sufletul morţilor date în ajunul sau în dimineaţa zilei de Ispas.

Ciclul pascal este încheiat de sărbătoarea Sfintei Treimi, la cincizeci de zile după Paște. O practică comună este cea a culegerii, în ajun, și a depunerii unor ierburi sau crengi de arbori în casă sau în biserică. În satele românești se puneau frunze de nuc la icoană, frunze de stejar la stâlpii casei şi ai porţii, frunze de nuc și cimbrișor prin casă.